Tur vizitare Bucuresti cu bicicleta electrica

Tur pe bicicleta asistata de ghid prin locurile reprezentative ale orasului si nu numai.

  • Grupuri de 3 sau mai multe persoane
  • Durata 2 - 4 ore
  • Pret: 120 lei/persoana

Va propunem sa vizitam orasul pornind din centru spre Nord

Prima oprire este in Parcul Izvor care este in imediata vecinatate a Casei Poporului

După cutremurul din 1977, dictatorul Nicolae Ceausescu a găsit pretextul pentru modificarea capitalei conform realităților politice, anume faptul că România era un stat socialist, astfel se dorea o arhitectura de tip realist socialista. S-a preluat o idee a regelui Carol al II lea din 1935, în al cărei proiect era prevăzută construirea Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului. Acest proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecți ai vremii. În 1938 s-a anunțat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax.

A venit al Doilea Razboi Mondial și lucrurile au rămas doar pe hârtie, până în 1983, când a început construirea „Casei Poporului”, un monument monstruos de kitch totalitarist, ceremonia oficială a așezării pietrei fundamentale având loc la data de 25 iunie 1984.

Clădirea are o suprafață desfășurată de 330.000 m², înscriindu-se, după World Records Academy, la capitolul „Clădiri Administrative”, pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonul, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Canaveral din Florida și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic. Pentru comparație se poate menționa că această clădire depășește cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt, și de aceea unele surse o caracterizează ca pe o construcție „faraonică”.

Început în timpul regimului comunist, (autointitulat „Epoca de Aur” a României și înlăturat în mod violent, prin Revolutia din 1989), așa-numitul Proiect București a fost un proiect ambițios al cuplului Ceaușescu început în anul 1978, ca o replică a orașului Phenian, capitala Coreei de Nord. Un proiect de sistematizare exista încă din anii ’30 (din timpul lui Carol al II-lea) pentru zona Unirii – Dealul Arsenalului.

După cutremurul din 1977 Nicolae Ceausescu a ordonat „reconstruirea” Bucureștiului ca un nou oraș, de sine stătător. În anii 1978-79 a avut loc un concurs la nivel național pentru reconstruirea Bucureștiului. Concursul a durat aproape 4 ani și a fost câștigat de Anca Petrescu, o tânără arhitectă de numai 28 de ani, care a fost numită arhitect șef a acestui proiect excepțional de controversat.

Șantierul propriu-zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru al capitalei și relocația a peste 40.000 de oameni din această zonă. Între clădirile dispărute se numără Manastirea Vacaresti, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naționale, Stadionul Republicii, etc. Lucrările s-au efectuat cu munca forțată a militarilor în termen și astfel costul a fost redus la minimum

Acest proiect de reconstruire a Bucureștiului, cuprindea o serie de clădiri cum ar fi: Palatul Parlamentului – Casa Republicii, Ministerul Apărării Naționale, Casa Radio, Hotelul Marriott – Casa de Oaspeți, Casa Academiei Române, Parcul Izvor și Bulevardul Unirii – Victoria Socialismului.

În 1989 costurile clădirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 la 3 miliarde Euro .

Au muncit 20.000 muncitori, 5000 soldati, 700 arhitecți, o armată de așa-ziși „voluntari”, în condiții grele, 3 schimburi timp de 7 ani. Nu se știe numărul victimelor acesta fiind un subiect tabu, autoritățiile Comuniste nedorind publicarea datelor, cei ce au lucrat pe acest șantier declară că au fost victime, ținând cont de numărul victimelor de pe alte șantiere de amploarea „Casei Poporului” realizate în „epoca comunistă” putem afirma că au fost sute de morți.

Dimensiunile clădirii

  • lungime – 270 metri
  • lățime – 245 metri
  • înălțime – 86 metri (peste cota 0)
  • adâncime 92 metri (sub nivelul solului)
  • suprafața construită la sol – 66.000 metri pătrați

Din parcul Izvor pornim spre Parcul Cismigiu unul din parcurile emblematice ale Bucurestiului care este Vis a vis de Primaria Capitatelei care se afla intr-o cladire suerba de pe Bulevardul Regina Elisabeta.

Din Parcul Cismigiu plecam spre calea Victoriei , trecem pe langa Sala Palatului , care este gazda nenumaratelor concerte si evenimente importante care se intampla in Bucuresti.

Ajungem aproape de Piata Revolutiei , pe Calea Victoiei , unde avem putin de povestit despre caderea Regimului Comunist iar de aici mai dam doua pedale si ajungem la Ateneul Roman , o alta Cladire si locatie emblematica pentru orasul nostru Capitala Culturala Europeana.

Plecam pe calea Victoriei si ajungem imediat in Piata Victoriei, loc in care in ultimii ani Romanii au iesit in strada pentru a schimba ceva ce deja devenise o normalitate in gandirea si viata oamenilor : coruptia. Povestile sunt multe si discutiile deasemenea, insa un lucru este clar, este un loc prin care nu poti sa treci fara sa te opresti sa admiri cladirile din jur si sa schimbi cateva pareri despre ce inseamna Romania si ce inseamna sa fii Roman.

De aici plecam spre parcul Herastrau pe Bulevardul Aviatorilor, trecem prin Piata Charles de Gaulle si intram in parca penru a face ocolul lacului.

Se poate sa facem o vizita si la

Muzeul Satului

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” este denumirea atribuită prin Hotărârea Guvernului României nr. 742/2003, art. 18 lit. instituției ce purta numele de Muzeul Satului, o creație a folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II lea iar pentru public, pe 17 mai 1936, fiind în prezent una dintre cele mai mari atracții turistice ale Bucurestiului.

Motivația amenajării muzeului a fost importanța satului în cultura României, o țară în care, chiar și la începutul secolului al XX-lea, mult după Revoluția Industrială, cea mai mare parte a populației trăia la țară. Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală.

Placa memorială de la Muzeul Satului, care amintește de crearea Parcului Regele Mihai, sub domnia MS Regelui Carol al II lea.

Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obișnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost dezasamblate, bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la Bucuresti unde au fost asamblate la loc pe suprafața muzeului de astăzi aflată pe malul Lacului Herastrau. Cea mai veche casă este construită în secolul al XVII-lea, iar cea mai recentă aparține secolului al XX-lea. Casele din regiunile de deal și din regiunile de munte sunt deosebite de cele din zona de câmpie prin fundația înaltă, cele de la șes fiind majoritatea cu fundații joase, cele provenite din zonele unde invadau dușmanii des fiind jumătate îngropate în pământ.

muzeul satului

De-a lungul istoriei, muzeul a fost deteriorat, în anii celui de al Doilea Război Mondial de prezența unor refugiați din Basarabia, apoi în 1997 și 2002 de două incendii, dar a continuat să-și extindă exponatele, cea mai recentă aripă a muzeului fiind deschisă în 2016.

Unul din Muzeele care reda Istoria Romaniei de-a lungul timpului.

Iesim din parc si ne oprim la

Arcul De Triumf

În București au mai fost ridicate și alte arcuri de triumf, cu existență temporară, în 1848, 1859, 1878, 1906 și 1918, dar după primul război mondial s-a luat decizia construirii unui monument cu caracter permanent.

În 1922, în timpul mandatului primarlui Bucureștiului Matei Gh. Corbescu (februarie 1922 – decembrie 1922), la București s-a organizat o paradă în cinstea Marii Uniri. Deoarece Arcul de Triumf din 1918 fusese construit dintr-un material care nu rezista ploilor, primarul Matei Gh. Corbescu a venit cu propunerea să fie ridicat ca un nou Arc de Triumf, din lemn, până când se vor găsi bani de unul impunător. A fost criticat pentru inițiativa sa, iar George Enescu i-a scris atunci primarului: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?” Prin urmare, în 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai Romaniei Mari comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff.

Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală, la festivități participând reprezentanți din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statal) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un „monument incomod” pentru imaginea „Micului Paris” interbelic.

De-abia în 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv „O datorie imperioasă”, situația deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenția opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, așa cum ceruseră unele personalități, ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Ruschita.

De data aceasta, autorul, același Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce privește finisajul exterior, cerând artiștilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiștii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Calinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, toți nume cunoscute în perioada interbelică.

Pe fațada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și Credință de Constantin Baraschi, precum și alte două Victorii create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei. Lucrările decorative de la vechiul Arc de Triumf, realizate în 1922 de sculptorul Dumitru Mataoanu , nu au mai fost folosite la refacerea definitivă a Arcului de Triumf.

arcul de triumf

Populația, și cu precădere numeroasele asociații și societăți ale foștilor combatanți din primul război mondial, a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripțiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naționale.

Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris.

Forma sa este aceea a unui paralelipiped, având o temelie de 25 × 11,5m și o înălțime de 27m. Monumentul are o înălțime de 11m, o lățime de 9,5m și o boltă. Stâlpii, pe care se sprijină monumentul au scări interioare, care duc spre terasa acestuia.

Arhitectul Victor G Stefanescu a fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un an și jumătate.

Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai, a membrilor guvernului României și a numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate.

După venirea la putere a comunistilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, și ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, și au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră.

După 1989, florile de piatră au fost date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, dar inscripțiile de pe panourile laterale au rămas tot martelate.

De aici plecam pe Bdul Kiseleff, un bulevard parca dedicat ambasadelor prezente in Romania fiind populat aproape de toate ambasadele tarilor Europene si nu numai.

Ajungem in Piata Victoriei , pedalam pe Calea Victoriei inapoi spre Centru Vechi si in speranta ca v-am starnit curiozitatea in ceea ce priveste Bucurestiul va asteptam si la alte ture cu bicicleta , prin Carpati sau prin alte zone frumoase din Romania.

PENTRU PROGRAMARE NE PUTETI SUNA LA UNUL DINTRE URMATOARELE NUMERE DE TELEFON

  • 0787 788 588
  • 0786 738 511

SAU NE PUTETI CONTACTA PRIN INTERMEDIUL FORMULARULUI DE CONTACT

inchiere-biciclete-electrice-de-oras
Scroll to top